Dreptul de petiţionare

Ce este petiţia?

Prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poștă electronică, pe care un cetățean sau o organizație legal constituită o poate adresa autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, companiilor și societăților naționale, societăților comerciale de interes jutețean sau local, precum și regiilor autonome, denumite în continuare autorități și instituții publice. 

Condiţie de validitate: orice petiţie trebuie să fie semnată şi să conţină datele complete de identificare a petentului. Petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului nu se iau in considerare şi se clasează.
 
Autorităţile publice sunt obligate să răspundă petiţiei în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei în documentele autorităţii vizate, indiferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă.

Din punct de vedere legal, la petiţiile prezentate personal, data petiţiei este considerată data la care a fost înregistrată la unitatea destinatară.

În situaţia în care aspectele sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai amănunţită, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice poate prelungi termenul de 30 de zile cu cel mult 15 zile.

Dacă petiţia este greşit direcţionată (petentul nu a ştiut care este autoritatea competentă să îi rezolve cererea), instituţia care a primit-o trebuie să o trimită în termen de 5 zile autorităţii sau instituţei în ale cărei atribuţii intră rezolvarea ei şi să informeze petentul despre aceasta. Pentru soluţionarea petiţiei de către autoritatea sesizată vor mai trece 30 de zile.

Răspunsul la petiţie trebuie să includă şi temeiul legal în baza căruia a fost formulată soluţia comunicată.
Pentru ca fiecare cetăţean să se poată folosi de acest drept, petiţiile sunt scutite de taxă.


Articolul 51 din Constituţia României
Dreptul de petiţionare

1. Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.
2. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.
3. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.
4. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.

 
Articolul 2 din Legea 233/2002

Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris, ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instutuţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean şi local, precum şi regiilor autonome.

 

Dacă sunteţi victima unei infracţiuni, daca aţi asistat sau aveţi cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte antisociale adresaţi-vă de îndată celei mai apropiate unităţi de poliţie. Întotdeauna cineva este pregătit să se ocupe de dumneavoastră. Timpul şi informaţiile utile ne sunt cel mai bun sprijin în lupta contra infracţionalităţii.
 
Conform legislaţiei în vigoare poliţia poate fi sesizată prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune.
Când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.
 
Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizica sau de o persoana juridica căreia i-a fost cauzată o vătămare sau o pagubă printr-o faptă antisocială organelor judiciare.
 
Plângerea trebuie să conţină: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă. Plângerea se poate face personal sau prin mandatar (mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii).
Plângerea poate fi făcută şi oral, situaţie în care conţinutul acesteia se consemnează într-un proces verbal de către cel care o primeşte.

De asemenea, plângerea se poate face şi de către unul din soţi pentru celălalt soţ, sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată pentru care s-a depus plângerea poate ulterior să declare că nu-şi însuşeşte conţinutul acesteia. Pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, plângerea se poate face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă (art. 222 din Codul de procedură penală).
 
Denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană fizica sau de o persoana juridica, despre săvârşirea unei fapte antisociale. În acest caz, spre deosebire de plângere, persoana care face denunţul nu a suferit nici o vătămare sau pagubă, ea sesizează doar faptul că altcineva a fost victima unei asemenea fapte.

În ce priveşte conţinutul denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea.
Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta trebuie, de asemenea, consemnat într-un proces verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut (art. 223 din Codul de procedură penală).